Calugareni

Se lasa seara. Se aude din cand in cand oracaitul broastelor si corul strident al milioanelor de tantari, gata sa-ti bea sangele intr-o clipita. Dinspre mlastina nesfarsita se ridica valatuci de abur greu mirositori. Miroase a starv si a moarte. A starv de dusman. A moarte de cotropitor dar si a os putrezit de soldat valah.
Pamantul insusi te invita sa-ti pui urechea pe el si sa-i asculti tanguielile. Apa din mlastini te cheama spre ea, ca o vrajitoare urata ce-si ascunde chipul hidos sub unduirile unei cadine frumoase. Te cheama spre ea pentru a-ti da sa bei licoarea otravita a mortii.
Oricarui om cu mintea intreaga, cand calca prin aceste locuri ii ingheata putin cate putin sangele in vene, desi e mijlocul verii. Tu calatorule, simti ca ti se ridica incet-incet parul de pe ceafa de spaima si-ti simti sudoarea rece siroind pe la tample.
Cand noaptea se lasa si numai lumina stelelor mai invaluie aceste locuri, valatucii de abur prind forme si glas. Sunt strigate de lupta, fiare ce se strivesc unele de altele, gemete de durere, nechezaturi de cai, suieraturi de sageti, bubuituri de tunuri, strigate si plansete. Un cor de sunete ce ti se perinda aievea prin cap, prinde viata prin fascinatia acestor locuri si te face sa paralizezi pret de o clipita.
Din toata aceasta nebunie, se ridica insa o uriasa umbra, care vine sa te inconjoare cu spiritul sau protector, ferindu-te de relele timpurilor.
Cand mi-am revenit din fascinatia vederii acestor locuri, mi-am aminitit de ceea ce-mi spunea o cunostinta. E vorba de un turc, student la Bucuresti, care m-a intrebat cum ma speria mama cand eram mic, ca sa nu fac prostii. I-am raspuns cu “pazea ca vine babau”. Turcul a inghitit in sec si mi-a spus ca pe el il speriau cu fraza “pazea ca vine Mihai”.
Dupa mai bine de 400 de ani, naluca de la Calugareni mai bantuie constiinte si ne mai pazeste inca de rele. Sa-I cinstim cum se cuvine amintirea!